Cele zece poeme care il alcatuiesc poarta un epigraf programatic din Novalis
( ,,Visul ne arata in chip ciudat usurinta cu care sufletul nostru patrunde in orice obiect si se transforma in orice obiect.
Nu cumva este si dincolo o moarte, al carei rezultat este nasterea pe pamant ?")
si reiau toate in tehnica muzicala, repetitiva, si dezvolta aceeasi obsesiva incercare de anamneza mantuitoare...

Onirica si halucinanta, somptuoasa, grava si solemna, de o mare forta evocatoare,
cartea semnata de Carmen Duvalma, savant orchestrata, se citeste ca un singur poem,
exact cum ai asculta o piesa muzicala, iar efectul lecturii este aidoma efectului muzicii: un vartej magic ravasitor care iti inalta sufletul deasupra iluziei mundane...

Cartea aceasta mi l-a reamintit pe genialul Petru Arustei si de asemenea m-a facut sa ma gandesc la Ioana Balan din zilele ei bune, cu capodopera ei, ,,Despicaturi", carte inedita si in ziua de azi.

Autoare si a altor carti de poezie si de proza, Carmen Duvalma se va impune categoric in literatura romana ca un mare talent si credem ca este o onoare pentru orice editor sa-i tipareasca manuscrisele care asteapta cam de multisor sa iasa la lumina.

Ma bucur ca am citit cu un ceas mai devreme decat altii aceasta carte extraordinara.