Maria Zlatan Chihaia paseste cu sarguinta creatorului de poezie pe drumuri singuratice, cautand cu voluptate nemurirea. Traind revelatia ca Universul ii apartine, poeta se situeaza ca un Demiurg in centrul lumii fictionale, cuprinzand cu un ochi ciclopic Cerul si Pamantul. Ea transforma in poezie tot ce-i creeaza stare de vibratie, iubire, speranta, dor, departare. Natura, cu linistea si nelinistea ei, devine uneori ostila, o asalteaza cu stihiile devastatoare, alteori cauta cu o ravna neomeneasca nemurirea, tot in vecinatatea Cerului si a Pamantului.

Acest mod de facere a poeziei vine dintr-o traditie arhicunoscuta in lirica romaneasca si isi trage seva din experimentele lirice de la inceputuri. Constienta ca omul este materie in miscare, Maria Zlatan are constiinta tragica a trecerii ireversibile a timpului, constiinta pacatului primordial, lasandu-se supusa si ciuruita de pacate, ceea ce nu e o noutate in discursul liric de-a lungul timpului.

Poemele par, in curgerea lor taraganata, sententioase, incercand sa ne convinga cat de fragila este viata si cat de intens trebuie traita, pana cand devine vesnicie, intre dimineti si amurguri,/ cand lumina se sparge ca valul,/ in pulberea de stele ,,fara opriri", caci omul fiind calator/ efemer pe pamant,/ primeste haina de lumini si aripa de gand, (Vesnicia)-. Versul pare o rastalmacire in maniera stanesciana, cu celebrul vers a la Nichita: schimba-te repede in cuvinte, iti zic, dupa cum si poeta ne indeamna sa ne schimbam in lumina, pentru a intra in nemurire.

De altfel, tot volumul este strabatut de motivul luminii in multiple variante semantice, campuri luminoase, curgand din Calea Lactee: Culeg toate stelele din Calea Lactee/ Si le insir cu drag la gatul tau, femeie!/...cu lumina din zori,/-(Asteptare) Poeta are certitudinea ca si timpul isi bate secundele,/vesnicia s-o prinda-(Calator)

Motivul drumului si al dorului este des intalnit de la un capat la altul al volumului, imbracand, contextual, multiple semnificatii. Drumul este cu dus si intors, el apare in variante semantice, sub forma de poteci si cararui. Dorul se multiplica in variante, devenind un curcubeu. Uneori este inchis in vasul de lut, iar sufletul se zbate/ sa lege amintirile de visele in zbor,/ pana la cer pentru a gasi... pacea divina.

Fiecare poem este o scurta confesiune a unui eu, traindu-si limitele omenesti pe fondul unui zbucium interior, dublat de o natura, fie luminoasa, fie ostila, indurand navala stihiilor, frigul iernii. Numai vantul, in ipostaze umane, o salveaza, o mangaie, o seduce, o cuprinde in rafale, ii alina durerile. Cu toate acestea, poeta isi lasa sufletul ciuruit de pacate flamande.

In marturisirile ei directe, lasa sa se intrevada ca ,,ca nimic din ce este omenesc nu-i este strain", dictonul poetului latin Terentiu. Totul sta sub semnul dorului care doare cu cat drumul e mai lung, cu cat departarea se pierde in zare. Ma las prinsa in brate doar de rafale de vant... caci, se destainuie poeta, Stihiile ma impresoara cu fata lor hada -(Floarea de pelin).

Iubirea, in viziunea Mariei Zlatan, este un ritual implinit numai in mijlocul naturii, iar absenta iubitului, plecat departe, inseamna uneori asteptare si dorinta. Mirajul naturii potenteaza starea de dor, in mireasma florilor de tei. Cu toate aceste proiectari in vesnicia naturii, poeta nu reuseste sa treaca dincolo de ceea ce este omenesc. Caci totul se consuma in clipele efemere si-n flacara de dor (Speranta si dor), intrucat este convinsa ca Intre cer si pamant viata curge-n tumult.

Poezia Mariei Zlatan se lasa atinsa de aripa ingereasca, dar numai pentru a primi binecuvantarea lumeasca. Ea traieste iubirea deopotriva cu nevoia de...